Copilăria și părinții!

Părinţii sunt persoanele care sunt lângă noi mereu, au grijă de noi încă de când suntem în burtică , până când ne facem propria noastră familie, în fond au grijă de noi până
 Dumnezeu hotărăște să îi i-a la El. Pentru toate astea să le mulţumim din tot sufletul și să îi preţuim mereu.
  După cum majoritatea ştiţi, copilăria,este una din cele mai frumoase perioade din viaţa noastră, dar și cel mai critic,spun asta,deoarece atunci se cultivă cele mai multe traume.
Traumele copilăriei,au efecte pe termen lung, ştiu asta din propria experienţă,afectând majoritatea activităților pe care o să le facă mai târziu cel care o să devină adult.
Mintea,corpul și sufletul,fac atunci cunoştinţă cu anumite experienţe care pot să îl ajute sau din potrivă să îi pună beţe în roate. Cu subconştientul nu este de joacă, el memorează tot,iar mare majoritate a părinţilor,nu știu câtă influență poate avea un cuvânt,o faptă sau o ceartă.
Copilul mic, nu are conştiinţă morală, abia mai târziu o să i-se formeze. Noi ştim că un anumit lucru este dăunător,dar copilul vrea să să trăiască pentru a putea face diferența,neștiind să facă diferența până nu trăiește.
Părinţii vorbesc cu copiii de câțiva anișori,de parcă ar avea 15-20 de ani,atenționânduii în permanență:o să pici, nu pune mâna că te arzi, nu sta acolo etc. Cum să înţeleagă ei, dacă nu ştiu să facă diferența,pe parcurs o să înveţe ce să facă și ce nu.
 Cea mai bună ”școală”,dacă a-și putea spune,este un parc.Da, un parc, acolo o să vedeți o mulțime de comportamente ale părinţilor și copiilor de asemenea. Copiilor, nu este indicat să le impuri să nu facă ceva, pentru că exact ceea ce ziceţi să nu facă, face. Din acest fapt vă enervanţi,deveniţi nevrotică,la fel și copilul. Cel mai indicat,din punctul meu de vedere este să staţi calmi, să trăiţi alături de el experienţele,să nu îl loviți atunci când nu face ce spuneţi,vorbiţi frumos cu el, jucaţi-vă cu el, când vă duceţi în parc sta-ți și explicaţii toate întrebările, nu îi spuneţi să înceteze  pentru că nu auziți dumneavoastră ultima bârfă,etc.

Exemplu: Un copil era în parc cu mama, doamna dorea să plece,iar copilul să se mai joace. El fuge, ea după el zicând-ui ”te las aici”, iar copilul tot fugea și țipa ”nu, nu”.
Involuntar, i-a cultivat o frică,chiar dacă nu îşi dă seama o să mai zică”te las aici”,iar mai târziu o să aibă un copil fricos.
Putea să îi explice ,că plecă să facă ceva interesant (care îi place copilului) sau dacă îi plăcea așa mult în parc, putea să mai stea să se joace împreună.
Acum , să nu ziceți că judec,pentru că încă nu am copiii, și nu știu cum este să ai în permanență grijă de un copil,dar sunt un  bun observator.
Exemplul dat mai sus este un tip de traumă uşoară,dar sunt altele foarte grave,de care o să discutăm în articolul viitor. Până atunci rămâneți iubiți și iubite și iubiți! Vă pup!